Ca-ntr-o legendă veche și uitată
în valea noastră s-a ivit o sfântă.
În preajma ei mereu văzduhul cântă.
Și umblă zvon că noaptea câteodată
când stă pe întuneric în chilie
văpaie i se-aprinde pe la tâmplă.
Nu bănuiește sfânta ce se-ntâmplă.
Nu bănuiește aureola vie
ce-n jurul capului îi luminează,
zvâcnind și-ntețindu-se-n visare.
Ea simte numai și se miră trează
cum fluturii de noapte-o cercetează,
cum sfârâind prin păr ca-n lumânare
îi cad pe rând, cenușă, la picioare.
Sensul versurilor
Poezia descrie o figură sfântă, posibil o călugăriță, care emană o lumină divină fără să fie conștientă de aceasta. Imaginea centrală este aureola, simbol al sfințeniei și al legăturii cu divinitatea, percepută de lumea din jur, dar nu și de purtătoarea ei.