Fac un test de personalitate și-mi dă eroare,
Ghemuit iar stau pe jos, zici că vrea să mă omoare.
Lumea disprețuitoare și nu văd de ce-i așa,
Ce s-a întâmplat cu lumea pe care o știam?
azi nu mai e ca ieri, parcă nu-mi vine să cred,
Până și locurile s-au schimbat și totu-arată deranjat.
Nimic nu mai este la fel de fapt, ce tot cat?
Tre’ să-mi ameliorez confuzia, o confund iluzia?
Iluzii suntem toți, punem speranțele-n roboți,
Crezând că nu facem greșit, dar suntem clar cu toții orbi.
Eu sunt doar un călător, un privitor, nimic mai mult,
Pot să-mi dau doar cu părerea și să-mi transpun durerea-n
Cuvinte nemărginite de sensuri și bariere,
Eu nu citesc în stele și dacă citeam, te citeam.
Și le văd pe ele și totodată nu văd nimic,
Un lucru va diferă și asta-l face veridic
Și este atât de sincer, și de gingaș, și frumos,
Problema-i că tu nu-l vezi, ești absorbită de nimicuri,
Așa că ia aer în piept și revino-ți la normal,
Pentru un minut măcar, te rog.
Îmi place când mă asculți, îmi place să te văd așa,
Îmi place dimineața de când îmi completezi viața,
Îmi plac foarte multe dar tre’ să-ți zic ceva,
Mă întorc la geam să termin și piesa asta.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment de alienare și deziluzie față de lumea modernă, reflectând asupra pierderii a ceea ce era familiar și a frumuseții simple. Naratorul se simte un observator detașat, incapabil să schimbe cursul evenimentelor, și își găsește refugiu în exprimarea artistică.