Fierbinte, cât mai fierbinte
Ceaiul să-l țin la dinte,
Tare, cât mai tare
Muzica, să uit că mă doare,
Că din nou afară s-a luminat,
Că a plouat
Și mai picură din jgheaburi,
Că totul e-nvelit în aburi
Până departe spre cartierele cu castani
Unde dorm mâțe și cotoșmani
Și nu se mai scoală
Nici când se duc elevii la școală,
Nici când vin nevestele de la piață,
Nici când nu mai e dimineață,
Ci doar o amiază lăptoasă
Prin care plutesc bărbații spre casă,
Cu balonașe agățate de tors
În zborul lor dus-întors,
Apoi rămân singuri
Dincolo de clinchetul de cuțite și linguri
Pentru somnul de după-amiază
Când țipă scurt că-i vânează
Lupul posomorât,
Lupul ros de melancolie și urât
Care-abia dacă mai clănțăne din dinte.
Fierbinte, cât mai fierbinte
Ceaiul, că mă doare,
Și pune muzica mai tare!
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de melancolie și singurătate, surprinsă într-o dimineață ploioasă. Protagonistul caută alinare în ceai fierbinte și muzică, în timp ce observă lumea din jur și se confruntă cu gânduri triste.