Pierdut-ai un pantof sorbit de clisă
Şi-atât de alb aduci piciorul gol,
La sâni încheietoarea ţi-e deschisă
Şi ţi-e stropită pulpa cu nămol.
Te văd în minte cum înoţi plăpândă
Vrâstată de frunzişe-n asfinţit,
Bolborosesc, înmărmurit, la pândă,
Descântece de creier pustiit.
N-am glas însingurarea-ţi să-l audă,
Aprind opaiţul şi tremur tot,
Că nu-ţi pot fi-n pădure călăuză
Şi fiare simt cum te presimt în bot.
Sensul versurilor
Piesa evocă o amintire vagă și melancolică a unei figuri feminine vulnerabile în mijlocul naturii. Naratorul exprimă un sentiment de neputință și teamă față de pericolele care o pândesc.