Leo Butnaru – Către O Balamă Către O Poartă

Casa noastră era cam în centrul satului
însă ieșea că locuim oarecum mărginaș,
poarta de la fântână fiind un fel de balama
care prindea o mahala de altă mahala
ce se mișcau, se închideau – deschideau
în dependență de ce pofte și dispoziții aveau.
Când eram mic
poarta-balama mă purta,
mă îndruma
când spre ieșitul în drum,
spre plinul satului,
când îndărăt spre brâul albastru al casei,
astfel deprinzându-mă cu lumea care
și ea
pe la margine (îmi ziceam) are vreo fabuloasă balama
cu care e prinsă de cer,
de vreo stea,
așa
ca poarta noastră,
ca poarta mea,
numai că pe poarta cerească îmbălămată
se dădea huța nu un boț cu ochi,
o bucată de humă,
ci vreun înger,
vreo ursitoare
care
în taina nopților își alegea cărare
spre casa lui Teodor al lui Ipatie
și a Anastasiei din Negureni
unde era așteptat
prunc de alăptat,
prunc de înfășat,
prunc de botezat.
(Bineînțeles, acea ursitoare
în ianuarie ’49 – secolul trecut –
îmi tăiase și mie cordeluța ombilicală
ca pe o panglică inaugurală.).
Apoi s-a făcut că odată
de acolo
de la prinderea uneia de alta a mahalalelor
unde mie mi se părea că viețuiam mărginaș,
acea balama,
acea poartă prinsă de ea
m-au transportat cu amplitudine ușor înfricoșătoare
la oraș.
O, salut, salut,
balama,
poartă de demult!
Salut și recunoștință!