Frunzuliță de pe luncă,
Toată ziua trag la furcă
Și beau apă din izvor
Ca să-mi potolesc un dor,
Dorul de pădurea verde
Unde badea mi se pierde,
De iarba de pe răzoare
Și de murmur de izvoare.
Bădița vine la mine
C-un buchet de iasomie,
Îmbrăcat în sumănel
Și cu căciulă de miel,
Pe sumănel să stăm jos,
Florile să le miros,
La umbră de stejărel
Cu bădița frumușel.
Pădurice verde, deasă,
Lasă-mi mie-un loc de casă,
Loc de casă și-o cărare
Să vină badea călare,
Păsările ne-or cânta,
Frunzele ne-or legăna
Și brazii verzi ne-or umbri,
Izvoarele ne-or doini.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă dorul de natură și de dragoste, evocând un peisaj idilic și o relație romantică simplă, într-un cadru tradițional românesc. Versurile descriu o tânără care tânjește după iubitul ei și după frumusețea locurilor natale.