Treptat îmi dispare orice zâmbet de pe față
Nu pot să văd soarele cât timp e încă ceață
Nu pot să mă acuz mereu pentru ce pierd în viață
Când dispare fericirea odată cu ultima speranță.
Am învățat să tac, să-mi pun sufletu’ pe foaie
Sentimentu’ e liniștitor ca sunetu’ de ploaie
Nu pot să mă opresc din scris, ar fi inuman
Să-ncep să plâng cu lacrimi, aș plânge un ocean!
Crescut pe maidan, înzestrat cu ambiție de fier
Orgolios din fire, rămân vagabond, nu pot altfel!
Dă-mi un mic în mână că vreau să le zic încă ceva
Simte-mi muzica c-o fac din suflet, dă-te-n p***a mea!
Noaptea se lasă, luminile se sting
Arunc ultima țigară înainte s-o aprind
Am pierdut noțiunea timpului, un sentiment bizar
Mă apasă tare-n piept, simt că mă regăsesc mai rar..
Aud strigate de disperare, mi se pare crunt
Sentimentele-s pe zero, sufletu’ ăsta-i cam surd
Am ajuns să mă cunosc, să îmi vorbesc, să mă ascult
Da’ tot mă simt de parcă aș vorbi cu un necunoscut.
Sufletu’ ăsta-mi dă sfaturi, mă îndrumă, nu greșește
Tot el suferă, se-nchide, îmi dă speranțe și iubește
Nu m-a lăsat vreodată, închide ușa în urma mea
Mi-a învins și orgoliu’, încă nu cred așa ceva.
Sunt puțini care m-au cunoscut, că mă știu o grămadă
Și cei care cred că încă mă cunosc pot doar să creadă
Nu mă judeca ca pe-un model la o paradă
Nu-nseamnă că n-am educație dacă am crescut în stradă.
Fac rap de când mă știu, m-am văzut și pe ecran
Și-am parte de zeci de critici mai ceva ca și Cioran
Sunt indiferent la ce crezi tu, mă, nici nu te cunosc
Mai rar de-ăștia ca tine ce-o ard și-aiurea și prost!
Sensul versurilor
Piesa exprimă o luptă interioară cu sentimente de deziluzie și resemnare. Artistul reflectă asupra greutăților vieții, a orgoliului și a dificultății de a se conecta cu ceilalți, dar găsește o formă de consolare în muzică și introspecție.