Jurca Marinela Florina – Stăteam Lângă Potecă, În Serile Târzii – Partea 12

De n-oi putea ajunge c-or fi furtuni şi ploi,
Şi-n somn tu te vei pierde, gândindu-te la noi,
Să laşi fereastra largă, deschisă-n al tău suflet
Căci tot am să ajung, trecând chiar şi prin tunet.
Iubite dragă, aripă de vis, iubirea ce ne leagă.. vie-i, nu s-a stins.
Să nu gândeşti vreodată, chiar timpul de-i târziu,
Că am să uit o clipă, când dragostea ne-a prins,
Ştiu, căci va veni şi clipa, cu tine ca să fiu.
Sunt nouri mulţi în jur, ce multe vor să-mi spună
Căci tu-mi eşti tot mai trist, şi fulgere se-adună.
Străbaţi plângând cărarea, cu gândul tot la noi,
Ai vrea să-ntorci chiar timpul, să fim iar amândoi.
Te plimbi pe la potecă, mă cauţi.. ştii că nu sunt
Decât la tine-n suflet, decât la tine-n gând.
Ai vrea să laşi acolo, o lacrimă şi-un cant
Dar eu la fel că tine, trăiesc viaţa plângând.
Opreşte vântul, măcar pentru o clipă,
Şi cântecul din râu, să tacă o secundă.
Căci eu îţi tot vorbesc, cu lacrimă în pleoapă,
De când te tot aştept, dorul rău mă scaldă.
Am să vin mereu, chiar de gândul doare
Să-ţi las a mea iubire, în vechile izvoare.
Să mă gesesti mereu, când lipsa mea te doare
Să fiu eu apă pură, ce curge din izvoare.
Şi-am să-ţi alin eu dorul, şi chipul să-ţi ating
Curgând dintr-o cascadă, în ropot să mă sting.
Să-ţi aminteşti iubite, cea dintâi vedere
Când noi ne-am strâns cu foc, jurându-ne iubire.
Căci pentru mine-i sfântă, pân’ ce suflarea-mi dau
Un vis mai am iubite :Cu tine ca să stau!
În vechiul codru care, iubirea ne-o ferea
În care ai fost al meu, spunându-ţi, viaţa mea!.
Ai ridicat spre cer, mâinile-ţi flămânde
Şi te rugai plângând, ruga să-ţi asculte.
Să nu-ţi mai ia iubirea, căci vrei a te pătrunde
Din suflet să-ţi dispară, rănile prea multe.
Vroiai să scrii pe cer, atâta fericire
Ce o trăiai atunci, când îţi dădeam iubire.
Cu vocea tremurândă, în ochi mei pierduţi
Vorbeai tot mai încet, pe mine să m-asculţi.
.. CONTINUARE ÎN PARTEA 13.