Credeam c-albastra cerului culoare
coboară-aici, pe Terra-ntunecată,
din când în când, iar suferinţa-mi toată
dulceaţă vrea să ia din orice floare.
Şi dorul meu aprins, în zi cu soare,
un fluture a întâlnit odată,
dar el era doar umbra aruncată
de-al meu delir când somnul nu apare.
Voi, ochi cereşti, privirea voastră cată
de sus, ca cerul, spre pământul care
se-ascunde-n noaptea neagră şi senină –.
Dar tot ca cerul, n-aveţi niciodată
timp pentru-un trup de carne muritoare
ce-a sufocat tânjirea mea divină!
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de melancolie profundă și dorința de a găsi alinare în frumusețea efemeră a lumii. Naratorul se simte deconectat de divinitate și copleșit de suferință.