Jose Marti – Rozaliile Sandale

Soare bun, mare-nspumată,
Nisip fin, Pilar alene
Pălăria ei cu pene
De pe cap vrea să şi-o scoată.
„Ah, ce fată, e divină! ”
Zice tatăl, şi-o sărută:
„Păsărico, hai m-ajută
Să găsesc o plajă fină! ”.
„Eu mă duc cu-a mea comoară”,
I-a zis mama-n mers agale:
„Rozaliile sandale
Nu le murdări pe-afară! ”.
Şi se duc cu bucurie
Şi-n grădină vor ajunge;
Mama o garoafă smulge
Şi Pilar o iasomie.
Ea acolo-ncepe jocul,
C-o păpuşă, c-o paletă,
C-o găleată violetă
Şi c-un cerc lucind ca focul.
Toţi privesc cu vioiciune;
Nimeni nu le vrea plecate;
Mama râde pe-nfundate
Şi-un bătrân pe plâns se pune.
Lui Pilar o briză fină
Părul lung i-l despleteşte;
„Mamă ştii”, o iscodeşte
„Ce e aia o regină? ”.
Seara cade şi le-nghite
Pe-acel ţărm frumos de mare
Tatăl plin de îngrijorare
O maşină le trimite.
Plaja este minunată;
A Florindei secretară,
Franţuzoaica cea bizară,
Ochelarii-şi pune îndată.
Şi Alberto-i la plimbare,
Militar, precum se ştie;
Cu baston şi pălărie,
El în barcă stă pe mare.
Fata rea, cu funde multe,
Magdalena, furioasă,
Ia păpuşa cea frumoasă
Şi-n nisip o îngroapă iute!.
Pe şezlonguri stând întinse
Cu bărbaţii la taclale
Stau femei, mândreţi florale,
Sub umbrelele deschise.
Însă marea-i supărată,
Şi mâhnită unduieşte:
Bucuria se găseşte
Într-o grotă izolată,.
Unde valurile toate
Au o muzică divină
Şi pe plaja albă, fină,
Numai fete-s adunate.
Către mama Pilar vine:
„Mamă, simt aşa o vrajă,
Lasă-mă să merg pe plajă,
Căci acolo mă vezi bine! ”.
„Ah, cât e de zvăpăiată!
Nu e zi s-o lase moale;
Rozaliile sandale,
Nu cumva să le uzi, fată! ”.
Vine spuma alburie,
Ele strigă şi se-agită;
Apoi pleacă iar grăbită
De la cea cu pălărie.
Şi se duce multe mile
Unde apa e salmastră
Şi săraci stau la fereastră
Şi-s bătrâni sătui de zile!.
Fata-n joc se adânceşte,
Spuma pleacă-n depărtare,
Timpul trece, lângă mare
O acvilă poposeşte.
Şi când soarele coboară
Dup-o culme aurie,
Vezi o mică pălărie
Pe nisip cum se strecoară.
Greu se mişcă şi greu vine;
Mă întreb, ce-o stânjeneşte
Pe Pilar, c-abia păşeşte
Şi căpşoru-n jos îl ţine?.
De ce merge-aşa agale
Mama ei e ştiutoare:
„Hei, Pilar, unde sunt oare
Rozaliile sandale? ”.
„Ah, ce toantă! Ce-i cu tine?
Zi, Pilar! ”, dar pân’ să încheie,
„Doamnă”, strigă o femeie,
„Sunt aici, aici la mine! ”.
„Fata mea o boală are,
Stă-n odaia întunecoasă.
Eu la aer vreau să iasă
Şi-o aduc aici la soare.
Vis avu, cred de la Domnul,
astă noapte, şi-o cântare
auzit-a ea se pare,
Şi-uite, aici a luat-o somnul.
Ţinea ca-ntr-o îmbrăţişare
Mâinile încrucişate;
Eu priveam puţin din spate
Ale ei goale picioare.
Veni spuma alburie,
Şi-mi ridic ochii îndată
Şi-am văzut această fată
Cu pene la pălărie”.
„După trăsături îmi pare
Că ţi-e fiică”, a zis; „ah, dacă
Ar veni puţin la joacă!..
Dar de ce pantofi nu are? ”.
„Uite mâna cum se lasă
Pe picioarele reci, goale!
Luaţi aceste mici sandale
Eu am altele acasă! ”.
„Ce-a urmat, ce-a pus la cale,
Nu ştiu, doamnă minunată;
Şi-am văzut la a mea fată
Rozaliile sandale! ”.
Şerveţele moi îşi luară
Două doamne-adânc mişcate;
Şi-ochelarii iute-i scoate
Franţuzoaica secretară.
Mama-n braţe o ascunde
Pe Pilar, şi-o drăgăleşte;
Ea rochiţa şi-o priveşte,
Care-i simplă, fără funde.
Doamna vrea atunci să ştie
Cu fetiţa aceea ce e,
Căci nu-i bine o femeie
Să plângă de sărăcie!.
„Da, Pilar”, prinde să-i zică,
Dă-i şi rochia şi hăinuţa! ”
Ea i-a dat chiar şi gentuţa,
Şi-un sărut, şi-o floricică.
Noaptea vine întunecată,
Merg spre casa cu grădină;
Şi Pilar şedea în tihnă
În maşină-n partea dreaptă.
Dar un fluture pe cale
I-a grăit că-ntr-o sclipire
A văzut dintr-o privire
Rozaliile sandale.