Hristos pe cruce. Tălpile-i ating
pământul. Crucile-s la fel de nalte.
Nu-i la mijloc Hristos. Al treilea este.
Barba lui neagră-atârnă peste piept.
Iar chipul nu-i acela din icoane.
Chip aspru de evreu. Nu i-l zăresc,
dar îl voi căuta cât mi-o fi dat
să rătăcesc pe-acest pământ. Bărbatul
pe cruce pironit își rabdă chinul.
Îi sângerează fruntea cu spini încununată.
Batjocura mulțimii nu-l atinge.
Nu pătimește pentru prima oară.
E pătimirea lui? E-a tuturora?
Totuna e. Hristos suit pe cruce.
Îi fuge gândul la împărăția
care-l așteaptă-n cer, la o femeie
ce nu a fost a lui. Nu bănuiește
teologia, nici treimea sfântă,
pe gnostici, catedralele, jungherul
lui Occam, slujba, purpura și mitra,
cum Guthrum creștinat a fost cu spada,
și Inchiziția, și-atâția mucenici,
Ioana d’Arc, cumplitele Cruciade,
și Vaticanul binecuvântând
oștiri. El știe că nu-i zeu, ci om
ce moare-odată cu lumina zilei.
Îl dor piroanele înfipte-n trup.
Nu e roman. Nu-i grec. Pe cruce geme.
Metafore și pilde ne-a lăsat
și-o lege a iertării care poate
să șteargă tot trecutul (cum ne spune
un irlandez ajuns la închisoare).
Se-ntunecă. Sfârșitu-și dă. Și duhul.
Sărmanu-i trup e năpădit de muște.
Mă-ntreb la ce bun oare-a pătimit
bărbatu-acela, dacă mie-acum
mi-e dat să pătimesc pe-același drum.
Sensul versurilor
Piesa descrie suferința lui Hristos pe cruce, dar și îndoiala naratorului față de sensul acestei suferințe. Se pune accent pe umanitatea lui Hristos și pe contrastul dintre sacrificiul său și instituțiile religioase ulterioare.