Însoțit de un scurt comentariu al autorului.
Dormeam pe culme și frumos
Îmi era trupul pe care anii-l stricară.
Înalt în noaptea elenă, centaurul
Își încetinea goana cvadruplă
Ca să-mi pândească visul. Îmi plăcea
Să dorm ca să visez și pentru celălalt
Vis strălucitor care eludează memoria
Și ne purifică de povara
De-a fi ceea ce suntem pe pământ.
Diana, zeița care este totodată și luna,
Mă zărea dormind pe munte
Și lin îmi cobora în brațe
Aur și iubire în noaptea de jar.
Eu strângeam pleoapele muritoare.
Nu doream să văd frumosul chip
Pe care buzele-mi de pulbere îl profanau.
Am tras pe nări parfumul lunii
Și vocea-i infinită îmi rostea numele.
O, obraji puri ce se caută,
O, râuri de iubire și noapte,
O, sărut omenesc și încordare de arc.
Nu știu cât a durat acest noroc;
Există lucruri ce nu pot fi măsurate de ciorchini
Nici de flori, nici de zăpada delicată.
Oamenii mă ocolesc. Le este frică de
Bărbatul care-a fost amantul lunii.
Anii au trecut. O imensă neliniște
Îmi umple veghea de oroare. Mă întreb:
Acel tumult de aur de pe munte
A fost adevărat sau doar un vis?
N-are rost să-mi repet că amintirea
De ieri sau un vis sunt același lucru.
Singurătatea-mi cutreieră obişnuitele
Drumuri ale pământului, însă mereu
Caută în noaptea străveche a numerelor
Indiferenta lună, fiică a lui Zeus.
Sensul versurilor
Poemul explorează tema iubirii dintre un muritor și o divinitate, reflectând asupra efemerității acestei experiențe și asupra impactului pe care îl are asupra vieții muritorului. Naratorul se confruntă cu amintirea acestei iubiri divine și cu incertitudinea dacă a fost reală sau doar un vis.