Tot Acevedo astăzi te numești
Moșie a bunicilor, câmpie
Nedefinită, țarină și glie.
Doar în închipuire știu cum ești.
Trec anii-n goană. Am îmbătrânit
Și n-am văzut pierzându-se în zare
Hotarele pe care ei, călare,
Le cercetau din zori la asfințit.
Pământ e peste tot. L-am cunoscut
În Iowa, -n țara sfântă ori pe munte,
Printre grădini, în Galilea, unde
Atâtea drumuri Hrist a străbătut.
N-am rătăcit cărarea. Astă cale
E și a mea, -n dorință și uitare.
Sensul versurilor
Piesa este o meditație nostalgică asupra moșiei Acevedo, un loc încărcat de istoria familiei. Vorbitorul reflectă asupra legăturii sale cu pământul și asupra moștenirii pe care o poartă, chiar și în absența unei experiențe directe cu locul.