Îți vorbesc (șoptind și arătându-ți cu
degetul tot ceea ce doresc să știu) dar nu-i pasă
nimănui. Cam de ce le-ar păsa?.
Prisositorul soare nu urmărește nimic.
Își vede-n tihnă de drum și-mi pârjolește pielea.
Cui oare să-i vorbesc de nu
lăuntrului meu atotmistuitor? Cui oare să-i arăt
forma casei în care locuiesc,
ori creierul și piciorul, apăsările de
sub osoasa țeastă, perii de pe picioare,
modelul scării de la ușa de intrare?.
Dacă discut cu mine însumi și-aștept răspuns,
și-aștept să fiu crezut, mărturisindu-mi
demența-n dialogul acesta.
Înseamnă că-s nebun? Să pari nerod,
nerod să pari, să fii atât de nebun încât să spui,
să spui că lumea-n spasme, încifrată
este cum? și-aștept răspunsul.
Să fii nebun, nebun, să fii calm, să tot șezi
plin de-amar pe vechiu-ți scaun de lemn
și să străbați lumea-mpietrită
necruțător, cu doar sălbaticul regret
că nu ți-i dat a ști? Să-nnebunești după un răspuns
știind că răspuns nu există, în afara
ciudățeniilor și a ciudățeniilor?.
Scaunul: din ce fel de lemn însorit
i-i făcută speteaza; forma piciorului,
iar nu a creierului. Și cui să-i vorbești:
și dacă-i mai nimerit să urli ori să murmuri.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente de alienare și introspecție. Naratorul se simte deconectat de lume și caută răspunsuri în interiorul său, confruntându-se cu ideea nebuniei și cu lipsa unui sens clar.