John Newlove – Ca Un Râu

Iar după ce zburase-n apusul de soare al preeriei marele avion a coborât
la pământ de parcă ar fi fost mulţumit în oala aceea.
Năvălitorii curmară incursiunile. Câţi cai mai au sunt mici acum,
folosiţi în cursele fără şea la-ntrecerile provinciale de călătorie. În pala,
fierbinte a soarelui beţivii se cotonogesc pariind
la nimereală câte-un dolar, care-cum, pe indieni.
Până să fie alergaţi din sud caii de furat,
până ce muschetele şi puştile să iscodească vestul,
până să vină contrabanda cu băuturi alcoolice şi
fostul Dă-i mardeală, până să se vădească tuturora
că un om poate stăpâni o bucată de pământ
dacă e alb, el însuşi, pe veci, singur, bandele au şi şters putina,
pe timp de iarnă micile familii se urneau la drum pe jos.
Pentru noi toţi, când cresc nămeţii, locul e-un loc singuratec,
nu putem vedea de la o casă la alta,
dacă or fi cumva case de văzut. Înseşi oraşele par înţărcuite
şi-nconjurate cu sârmă ghimpată ca fermele
şi-nghesuite-n ele, biete lagăre de concentrare ale sufletului.
Câte semne trebuiesc ştiute, câte meandre ale şoselei reamintite,
spre a-i dovedi călătorului că încă-i pe pământul pe care crede că e,
iar nu în automobil, dintr-o cine ştie ce eroare,
prin Mongolia exterioară, prin pampasurile argentiniene
ori că se-apropie de ruinele cumva ale vreunui ciudat oraş din Africa?.
Pribegim. Asta ni-i calea. Oamenii de care nu ne leagă nimic,
s-au dus şi ei, pe cărări bătute, în căutare de hrană.
Iar pe şosele, pe căile ferate, noi, în avioane, morţi de curiozitate,
dând uitării de-ndată lucrurile pe care le învăţăm însetaţi
de proprietăţi şi de odihnă, alergăm după ceva în care să credem odată.
Avionul o să se-nalţe şi o să ne care în alt oraş, de unde
apusul de soare curge ca un râu în cerul ce se-ntunecă;
ne vom tot duce, până ce duşi vom fi. Şi pe-ntinsul preeriei
strigoii care o stăpânesc mai umblă încă pâlc, în familii,
după hrană şi după ceea ce au fost ştiut cândva.