John Milton – Paradisul Pierdut

O, Tată,
Atotputernic și Nemărginit,
Fără-de-moarte și Neschimbător
și Veșnic Împărat, și Ziditorul
A tot ce este- și izvor Luminii
Și Însuși nevăzut în marea slavă
A strălucirii tale-n care stai
Pe-un tron de neatins. Chiar de-ți umbrești
Deplinul tău efluviu de lumină,
Ca printr-un nor rotund în jurul tău.
Asemeni unui sclipitor altar,
Se-arată poala-nveșmîntării tale,
Umbrită de prea multă strălucire, –
O, și-atunci încă e orbit tot Cerul.
Și serafimii cei mai luminoși,
Când vor să se apropie de tine,
Cu aripile ochii și-i acopăr.
Pe tine te cântară-apoi, întâiul
Dintre făpturile Zidirii Sfinte
O, Fiu născut, Divină Întrupare,
În chipul căruia, cu limpezime
Și neumbrit de nici un nor nicicând,
Sclipește Tatăl cel Atotputernic,
Făcut văzut, pe care nu-i făptură
Să poată altfel a-l privi în față!
Sălășluiește-n tine întrupată
Splendoarea slavei lui- și risipit
E Duhul său nemărginit în tine.
Prin Tine Cerul Cerurilor el
l-a fost zidit-și marile Puteri
De dinlăuntru-i. Tot prin tine, iarăși,
Pe-acele râvnitoare Stăpâniri
Le-a prăvălit (……………..
………………… Părinte
Al milosteniei și-al îndurării,
Pe Om, căzut prin răutatea lor,
Tu nu l-ai osândit la fel de aspru,
Ci mult mai mult ai înclinat spre milă!
Iar Fiul tău cel scump și unul numai,
Abia-nțelese că nu ești atât
De aspru cu plăpândul om-ci-nclini
Mai mult spre milă, spre a împăca
Mânia ta, spre-a pune capăt luptei
Stărnite-ntre dreptate și-ndurare,
Care se oglindea pe chipul tău, –
Da, Fiul tău abia-nțelese asta,
Că -și jertfi suprema fericire
De-ați-sta alături, morții, el, pre sine
Cu voia dăruindu-se, acest fel
Răscumpărînd a Omului greșeală.
O, pildă a iubirii fără seamăn,
În dragostea dumnezeirii numai
Aflîndu-și loc! În veci mărire ție,
Fiu al lui Dumnezeu, Mîntuitor
Al oamenilor! Numele tău sfânt
Materie îmbelșugată fi-va
Cântării mele, de-astăzi înainte!