Johann Wolfgang Von Goethe – Către Charlotte Von Stein

Pentru ce mi-ai dat privirea-adâncă,
Grea de presimțiri, în viitor?
În noroc și în iubire încă
Să nu credem noi amăgitor?
Pentru ce, Destin, ne-ai dat senzații,
Unu-n altul să privim profund,
Ca să iscodim în ce relații
Noi ne-aflăm în vălmășagul crunt?
Ah, și-atâta lume-abia-și cunoaște
Propriul suflet, fără rost umblând,
Și nădejdi o lasă și o paște
Suferința, fără veste, -oricând,
Și exultă iar, când aurora
Bruștei bucurii mijește-abia;
Ni-e refuz doar nouă-amândurora
Fericirea reciprocă de-a
Ne iubi, făr’ a ne înțelege,
Ce n-am fost văzând în celălalt,
Fericiri de vis să ne tot lege,
Șovăind și-n risc de vis, înalt.
Plin de golul vis, ce fericire!
Fericit, de-ai presimți-n zadar!
Dar cu-orice prezență și privire
Vis și presimțire tot ne-apar.
Ce-o să ne rezerve Soarta! spune.
Să ne lege strâns, cum se făcu?
Ah, în vremi ce le-am trăit, mai bune,
Soră sau soție mi-ai fost tu?
Mă știai până-n străfundul firii,
Nervul cel mai pur vibrând ușor,
Mă citeai cu fuglerul privirii,
Altfel greu pătruns de-un muritor;
Și-mi calmai tu sângele fierbinte,
Ca din rătăcire să mă-ndrept,
Brațe îngerești, să mă alinte,
Îmi strângeam din nou zdrobitul piept;
Fire mi-l țineau în vrăji, ușoare,
Și-l distrai cu fleacuri câte-o zi.
Ce desfăt și-extaz, când la picioare
Îți zăcea ca pentru-a-ți mulțumi:
Inima-i cu-a ta sta-ntr-o bătaie,
Se simțea în ochii tăi mai bun,
Se-alina și sângele-n văpaie
Și-orice simț se lumina acum!
Amintirea doar din astea toate
Inimii incerte-i vine-n plin,
Simte tot acea realitate,
Noua stare pentru ea e chin.
Nu ni-e sufletul întreg – se pare –
Pentru noi și-amiaza-amurg se vrea.
Ce noroc că Soarta cruntă-n stare
Totuși nu-i să ne mai schimbe ea!