Pribeaga și lihnita
De foame, dă de-o vie
Cu niște struguri rumeni, frumoși,
De razachie.
Ciorchinii-s plini și vulpea,
De sine înțeles,
Ar fi mâncat cu poftă
Și nici n-ar fi ales.
Dar la-ndemâna labei
O-mpiedică s-ajungă
Până la ei zabreaua ulucilor, prea lungă,
Și ghimpii-n care gardul e prins și împletit;
Ciorchinele-i aproape de bot; s-a tot sucit,
S-a ridicat: se-nțeapă
Și-i lasă gura apă.
– Ce struguri verzi și acri, oftează,
Nu-s de teapa!
Și-s prea cruzi..
Mie, ce-mi place-i gustul de stafidă,
Nu-mi strepezesc eu dinții cu această aguridă.
Sensul versurilor
O vulpe, neputând ajunge la niște struguri, se preface că nu-i dorește, spunând că sunt acri. Morala este despre cum oamenii disprețuiesc adesea ceea ce nu pot obține, găsind pretexte pentru a-și justifica eșecul.