20 decembrie 1979.
Un scaun, nu mai mult, dar câtă viață,
Câtă mișcare el vede-n jurul lui
Și bucurii, și lacrimi pe față,
Dar mut, el nu le spune nimănui.
El m-a văzut la începutul vieții
Cercând să îl dobor, neputincios,
Voind să fiu la fel cu călăreții
Călare, sus pe calul lor focos.
Și mai târziu, șezând pe el alene,
Cu gândul dus departe către ea,
El m-a văzut și ține minte bine
De câte ori am plâns durerea mea,
Sau fericit, zvâcnind mereu din scaun,
Pândind venirea ei după perdea,
Când apărea, săream la ușa ca un
Copil voios ce-a căpătat ce vrea.
Dar timpul trece, dragul meu prieten,
Nici tu, nici eu nu mai suntem ce-am fost.
Tu gemi ușor când doar m-ating de tine,
Eu plâng văzându-mi viața fără rost.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii timpului și a schimbărilor pe care le aduce. Un scaun devine martorul vieții naratorului, de la copilărie la maturitate, simbolizând amintiri și emoții împărtășite.