Jacques Prevert – Barbara

Amintește-ți, Barbara,
Ploua încontinuu în Brest în ziua aceea.
Și tu mergeai zâmbind,
Plină de bucurie strălucitoare șiroind de apă
Prin ploaie.

Amintește-ți, Barbara,
Ploua încontinuu în Brest.
Și-ai apărut în fața mea pe strada Siam,
Tu zâmbeai
Și eu la fel.

Amintește-ți, Barbara,
Eu nu te cunoșteam,
Tu nu mă cunoșteai.
Amintește-ți,
Amintește-ți totuși ziua aceea
Nu uita.

Un bărbat se adăpostea lângă o poartă
Și te-a strigat:
Barbara!
Și tu ai alergat prin ploaie spre el,
Șiroind de apă strălucitoare plină de bucurie
Și te-ai aruncat în brațele lui.

Amintește-ți acest lucru, Barbara,
Și nu te supăra că te tutuiesc.
Eu le spun „tu” celor care-mi sunt dragi,
Chiar dacă nu i-am văzut decât o dată.
Eu le spun „tu” celor care se iubesc,
Chiar dacă nu îi cunosc.

Amintește-ți, Barbara,
Nu uita
Ploaia aceea înțeleaptă și fericită
Pe chipul tău fericit
În acel oraș fericit.
Ploaia aceea peste mare,
Peste depozitul de muniții,
Peste vaporul din Ouessant.

O, Barbara,
Ce stupid e războiul!
Oare ce s-a întâmplat cu tine
În această ploaie de fier,
De foc, de oțel, de sânge?
Și cel care te strângea în brațe
Cu tandrețe,
Oare e mort, dispărut sau încă viu?

O, Barbara,
Plouă încontinuu în Brest
Așa cum ploua și atunci.
Dar acum e altfel și totul e în ruină,
E o ploaie de doliu groaznică și tristă.
Nici măcar acea furtună
De fier, de oțel, de sânge
Sunt doar nori,
Nori care se destramă,
Leșuri de câini care dispar
Plutind peste Brest
Și vor putrezi departe,
La mare depărtare de Brest,
Din care nu mai rămâne nimic.