Azi mi-ai redat puterea ducându-mă spre stele,
strângându-ți aripi calde, în glasul palmelor mele,
și m-ai bătut pe umăr cu conștiința-ți grea,
supravegheat tot timpul de mângâierea ta.
Tu de dureri nu știi și râzi de sănătate,
și mă împingi voios cu mâinile la spate,
să îmi redai încredere, în sufletu-mi urât,
în universul rece, prea negru și tăcut.
Îmi finisezi purtarea cu certuri prea plâpânde,
gingașe și suave, prelegeri nerotunde,
când spre prăpastie mă îndrept, uituc și abătut,
sunt un copil prea tânăr, prea tânăr și prea mut.
Prea fioros și leneș te vreau în gând aproape,
plângând la lumânare să-mi smulgi tăcuta noapte,
ce tristă agonie îmi mușcă din cuvinte,
te vrei a-mi fii părinte? sau chiar îmi ești părinte?…
Sensul versurilor
Piesa explorează o relație complexă, posibil cu o figură paternă sau o entitate tutelară, marcată de dependență și căutarea de sens. Vorbitorul se simte ghidat, dar și constrâns, oscilând între recunoștință și frustrare.