Au și consumat palatul dogilor
Și, de la sine înțeles, Puntea Suspinelor
Căreia mizeria și-un poet beteag de picior
i-au dat faimă.
Stângaci și orbaznici ca porumbeii, se hrănesc,
Se tot și se tot fotografiază unul pe altul.
Gemütlichkeit de berărie. Și Belmont Park.
Orchestra cântă focos uvertura
Traviatei.
Unde-am mai văzut oare ceva asemănător?
La Sfânta Agata? În vreo altă reședință laurentină?
N-are importanță.
Asta-i Veneția. Asta-i Europa.
Și aștia-s „bunii europeni” ai lui Nietzsche.
Mâine se vor tolăni pe nisipul de la Lido
Bronzându-și picioarele și pieptul.
Așa e digerată măreția. Leii sfântului Marcu.
Prea obosiții lor ochi se vor închide a somn.
Somn. Somn. Somnul drepților culți.
Să mănânci. Să halești palate și monumente,
Cu liste de bucate în mână.
„Mesdames e Herren trebuie, mai întâi de toate, să mâncați
Acest splendid exemplar de sculptură
Și restul în ordinea următoare.”.
În vreme ce Il Duomo atârnă-n miniatură
De vreun gât rumenit ori la încheietura mâini.
Sensul versurilor
Piesa critică modul în care turiștii consumă superficial cultura și istoria Veneției, transformând monumentele în simple atracții de bifat. Se sugerează o pierdere a profunzimii și a înțelesului, înlocuite cu o experiență superficială și consumeristă.