Frunzuliță măiestoasă,
Mi-e tare dor de-al meu sat,
Pe ulița cu doi tei
S-au strâns anișorii mei
Și copilăria mea
E tot legată de ea.
M-așezam cu-atâta drag
Lângă măicuța pe prag,
Îmi spunea că viața-i scurtă
Și că trebuie trăită,
De vrei să faci fapte bune
Să ai și mintea cu tine.
Trece ziua, trece luna,
Viața fuge ca nebuna,
Tu degeaba spui că vrei
Să te-așezi în calea ei,
Că n-ai să știi niciodată,
Omule, ce-i scris în soartă.
Omule, nebun mai ești,
Tu vrei să te-mpotrivești,
Nu te mai certa cu viața,
Mai bine gustă-i dulceața
Și caută să-nțelegi
Că din ea nu poți să pleci,
Că din ea nu poți să pleci
Cu ce-ai vrea tu să-ți alegi
Și n-ai să știi niciodată
Viața încotro te poartă.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul profund de satul natal și de copilărie. Versurile reflectă asupra trecerii timpului și importanța trăirii vieții cu înțelepciune, acceptând destinul și bucurându-se de frumusețile efemere.