Într-o mahala pustie
Un vânt de seară adie,
Bezna nopții s-a lăsat
Fără grabă peste sat,
Câinii latră ca nebunii,
Toți își apară stăpânii
Ce s-au culcat de cu seară
Doborâți de oboseală.
Mai la vale, sub un pom
Se aude-un plâns de om
De boli grele năpădit
Și de putere slăbit,
E suflet de om pribeag
Sprijinit într-un toiag
Care-n noaptea-ntunecoasă
Dibuie să intre-n casă.
Chinuit de junghiuri multe
Nu poate pasul să-l mute,
Mâinile-i tremură tare,
Să meargă nu mai e-n stare,
Trupul nu mai are vlagă,
Însă mintea-i este-ntreagă
Și-l ajută să gândească,
Pân’ la pat să se târască,
Cât a avut ce să-mpartă
Multă lume-i bătea-n poartă,
Dar acum când moartea-l paște
Nimenea nu-l mai cunoaște.
Sensul versurilor
Piesa descrie un om bolnav și singuratic într-o mahala, părăsit de toți în pragul morții. Subliniază contrastul dintre vremurile bune, când era căutat, și prezentul sumbru, în care nimeni nu-l mai ajută.