Când noaptea mi se lasă pe pleoapă,
Ursită zilei de-astăzi de-a apus,
Vuind mă fură vremea ca o apă
Și-o iau pe firul sângelui în sus.
Mijesc din umbră stepe nesfârșite
Nechează-n vântul zorilor un mânz.
Scad focuri. Corturi cad. Se zbat copite.
Deodată soarele pe suliți, dârz!
Deodată-n mine tot vârtejul ștepii,
Tot dorul meu în vântul ei răpit!
Vultanul, când l-au deșteptat sirepii,
Din ierburi cu-aripi aprigi a zbucnit.
Strunindu-mi murgu-n loc, rămas cu palmă
Deasupra ochilor; îi văd urcând
În soare aripa de foc, de-a valma
Cu sufletu-mi năvalnic și nenfrânt.
Și-n urma lor, când i-am pierdut în zare,
Un chiot am zvârlit așa păgân,
Că peste țări și veacuri tot îmi pare
Că îmi aud năprasnicul stăpân.
Sensul versurilor
Piesa evocă un sentiment puternic de legătură cu trecutul și cu moștenirea strămoșilor. Vorbitorul simte chemarea sângelui și se identifică cu spiritul războinic și neînfricat al acestora.