Și dacă-a fost Sfânta-Măria cea mică,
Să meargă la hram cu toți se ridică.
Și dacă-a fost ziua de toamnă senină,
Când urcă Negoiul pe zări de lumină.
Pe la drumul cu plopii foșnind frunza rară,
Părinții Măriei porniră în țară.
Fetița-n căruță ședea între ei –
Ca apa de șipot erau ochii ei.
Trecură o vale, și două, și șapte.
E noapte, și cerul e calea de lapte.
Pe care se duce car mare și-oier –
Ioachime, schitul nu e nicăieri.
Zadarnic ceri drumul pierdut, la o stână.
Fetița adoarme cu capul pe mână.
Și maică-sa țolul îl trage pe ea –
Maria acolo sfânt vis că visa.
Și, iată, prin frasini răsare lin luna.
Argintul din vis se lasă ca bruma.
Un schit se vestește, nou-nou, din pământ,
Ca Sfânta-Maria să-i fie hram sfânt.
Și cum calcă fata cu frică-n altar,
În cer sună buciume peste hotar.
Și cum se închină smerit la icoane,
Toți îngerii Domnului cântă în strane.
Sensul versurilor
Piesa descrie o călătorie a părinților cu fetița Maria spre un hram, unde un schit nou apare miraculos. Fetița, cu o credință pură, se închină, iar îngerii cântă, simbolizând o legătură divină.