Colo-n umbra nucului
Sta din vremea turcului,
Leagănul urzicilor,
Hanul rândunicilor.
Han vestit la drum de țară, han cu strașină afară,
Vechi de când e lumea — spun
Cărăușii cu chervanul cari pe vremi își lăsau banul
Pe-o bardacă de vin bun.
Stai de-acum cu mușchi pe sită, cu pridvorul prins de viță,
Cu păianjeni în garlici.
Intră slobod, ies pe ușă, ca o rază jucăușă,
Miile de rândunici.
Te-a uitat de-o viață drumul, nu mai suie seara fumul
Hornului pe-ntins hotar,
Carele n-o să le cearnă, cum vin grele din povarnă,
Primitorul tău umbrar.
Surugiii de-a călare n-o să-ți bea în drumul mare
Țuica de-aur și nicicând
Pe haiducii lați în spate, lăutari pe îndelete,
N-o să-i mai auzi cântând.
Han uitat la drum de țară, han cu strașină afară,
Han pustiu și părăsit,
Dacă nimeni nu coboară, în cerdacul de-odinioară —
Eu la tine am venit
Ca să-mi fii, han vechi, tovarăș, ca s-adorm la vatră iarăși,
Să mă scol în zori aici..
Soare, pretutindeni soare: nici un om, dar prind să zboare
Până-n suflet rândunici.
Sensul versurilor
Piesa descrie un han părăsit, martor al vremurilor trecute, unde naratorul caută refugiu și amintiri. Hanul devine un simbol al uitării și al legăturii cu un trecut idilic, populat de călători și muzică, acum înlocuite de liniște și natură.