Fântâna cu platani de lângă țărmul mării
La care ne-am oprit cu umbra în amurg
În cântecul domol, ce nu-l pot da uitării,
De valuri ce se sparg, de ape care curg.
Fântâna unde vin cu vasele de-aramă
Cadânele să-și ia un dar curat, din plin,
Vrăjită e — ți-o spun — și dorul meu — ia seama —
În juru-i zboară greu: un porumbel străin.
Pe Marmara se duc cu aripe de lebede
Corăbii în amurg.. Și piere zi și an;
Dar aplecat ușor pe apele ei repezi
Obrazul tău îl văd în umbra de platan.
Sunt zile sau sunt ani de când pe țărmul mării,
În limpezimi adânci fântâna l-a închis?
Platanii tot foșnesc, și nu pot da uitării
Murmurul de pârâu rostogolit prin vis..
Sensul versurilor
Piesa evocă amintiri nostalgice legate de o fântână cu platani de lângă mare, unde naratorul își amintește de o iubire trecută. Imaginea fântânii devine un simbol al timpului care trece și al dorului persistent.