Și-a pus, se vede, Domnul pământul în cuptor
De coace ca o piță sub un cer dogorâtor.
Prin iarbă arsă greieri cu țârâit prelung
Tăcerea nesfârșită a zilei o împung.
Iar apele luminii se joacă pe zăvoi.
La iazul scurs dorm bivoli cu botul în noroi.
Dorm oile în roată, cu umbră, sub stejar,
Ca pietrele de moară dorm boii lângă car.
Și pe sub car cosașii cu capul pe cojoc.
Pe cer, vulturul negru virează stând pe loc.
Fâșâituri de coasă se-aud în vreo poiană,
Dar tac înfricoșate de-a liniștei dojană.
În vânt – dar unde-i vântul? – se-ncearcă tocălia,
Dar tace și-ea de teamă să nu trezească via.
În casa răcoroasă și cu obloane trase,
În vechea mea odaie vrea visul să mă lase –
Încet îmi deschid ochii să nu mă-nșele parcă:
Trecutul și-amintirea tot gândul mi-l încarcă.
Pe valuri de lumină las vara să mă poarte –
Dă-mi tu, biblioteca din vremuri dragi, o carte.
Vrăjită cum e cartea ce o citești întâi,
Să-i pun iar talismanul deschis la căpătâi.
Din rafturi iau volumul și Robinson Crusoe
Cu papagalu-i verde îmi intră iar în voie.
O, Doamne, ca tovarăș de viață ține-mi-l –
Păstrează-mi pân-la moarte un suflet de copil.
Sensul versurilor
Piesa descrie o zi toridă de vară la țară, evocând amintiri din copilărie și dorința de a păstra nealterată inocența sufletului. Căldura sufocantă și peisajul rural adormit contrastează cu refugiul în lectură și amintiri.