E casa amintirii, o casă cu pridvor,
Cu brâne și chilimuri pe încăperi zidite,
În drumul către dânsa țin strajă dreaptă plopii,
Și-n pereți icoane de morți bătrâni veghează:
Strămoși din altă vreme de cari, uitând de jocuri,
Copii, ne-apropiarăm privind cu ce sfială
La fețele lor șterse de sfinți în mănăstiri.
În casa amintirii nu-i astăzi și nu-i ieri,
Căci orologiul vremii a încetat să bată,
Și clipa netrăită a înghețat pe el.
Dar prin iatac adesea te-apucă și te fură
Miresmele cosite cu florile de fân
Păstrate sub răcoarea pânzetului de in.
Și, seara, pe divane în liniștite-odăi
Tot mai pogoară cântec și zumzăit de strună
Ca de pe alăuta plăpândelor visări,
Când, în apus de soare și răsărit de lună,
Simțim zadarnicia întâilor uitări.
Rămân aceleași toate, și somnul fără zbucium
Îl dorm sub coperișul aceluiași trecut.
Stafie, trece gândul prin casa mea străveche
Sub raza călăuză a visului tăcut.
Și-nchizând în urmă odăile străine,
M-am dus, m-am dus în lume, cu-atâția morți în mine.
Sensul versurilor
Piesa evocă o călătorie nostalgică în trecut, într-o casă plină de amintiri și de prezența strămoșilor. Naratorul se simte atras de atmosfera liniștită și de miresmele trecutului, dar în cele din urmă părăsește casa, purtând cu sine povara amintirilor.