Biserică de altădată, ce ctitor mi te-a scos în cale
Cu zarzări din curtea veche și năpădită de urzici,
Sub coperiș lăsat pe-o rână, la margine de mahalale,
Sub turnul mângâiat în aripi de raze și de rândunici.
Cu chipul șters în zugrăveală: Matei și Marcu, Ion și Luca,
Evangheliștii de pe vremuri, tuspatru, predică-n pustiu –
Amurgul doar și toamna, singuri, dau să pătrundă prin uluca
Grădinii Domnului, pe care azi credincioșii n-o mai știu.
Biserică de altădată, din nou primește să-ți calc pragul
Ca-n noaptea primăverii mele cu zarzării-nfloriți pe cer.
În somnul veșnic bunu-ți preot de mult și-a lepădat toiagul
Și întru Domnului, odihnește bătrânul său paracliser.
Stau singur în amurg de toamnă azi, singur eu cu patimi multe-
Și nimeni nu mai toacă seara suflet și prin mahala,
Nu-i nimeni să se roage-n tindă, și taina nimeni s-o asculte
Și la icoane să aprindă sfânt lângă sfânt, stea lângă stea.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra declinului credinței și a uitării valorilor tradiționale, folosind imaginea unei biserici vechi și părăsite ca simbol al acestui declin. Naratorul se simte singur și copleșit de patimi, într-o lume în care nimeni nu mai pare să se roage sau să caute spiritualitatea.