Te caut, vântule, cu palma sus
Ca să te prind şi să te fac pândar
Pe toate vorbele ce nu s-au spus –
Să le păzeşti cu veghe de ogar.
Din ele eu apoi să împletesc
Minune de lumină şi noroi,
Stindarde cu argint împărătesc
Şi noapte cu luceferii strigoi.
Nu vămuiesc tratate şi comori –
Istoria-i bolnavă de eres.
Tu să-mi aduci din soare şi din nori
Hambare de cuvinte cu-nţeles.
Te-oi pune autor, deopotrivă,
Cu mine pe coperte, pe uluci,
Dar, iată, ţi-este glezna colestivă
Şi aripa copaie de năluci.
O! vântule, cu palma către cer
Zadarnică e plasa ce ridic
Ai ostenit bătrâne cavaler
Şi eu rămân, departe, mai calic.
Sensul versurilor
Piesa exprimă căutarea zadarnică a inspirației și a cuvintelor potrivite, personificând vântul ca pe un mesager obosit. Vorbitorul se simte dezamăgit de incapacitatea de a găsi sens și putere în cuvinte, rămânând cu un sentiment de neîmplinire.