Ce să însemn în gând, în noaptea groasă,
Din ceasul rău, din apele tăriei?
Întinse moartea mâna fioroasă
Şi, cald, culese sufletul Mariei.
Odihna veşnică îi stă acuma
Pe ochi, pe buze şi pe mărţişoare,
N-o mai călca, zglobie, toamnele şi bruma
Şi n-o mai pune vara-n chiotoare.
Cinci oameni vor veni după amiază
Cu paşi de pâslă şi cu mâini uscate –
O vor culege parcă ar fi trează
Şi-or aştepta să-i dea nişte agate.
Dar pân’ la urmă rece va rămâne,
Cu cer şi cu ţărâna măritată;
Isuse ‘nalte, nobile stăpâne,
De ce chemaşi, la tine, mândra fată?
Sensul versurilor
Piesa descrie moartea unei tinere fete, Maria, și durerea resimțită în urma acestei pierderi. Se explorează ideea de odihnă veșnică și se pune sub semnul întrebării chemarea ei la divinitate.