Mâhnit stă vestejitul crâng
Și chinuit de vânt suspină;
Sub streșini presure se strâng
Și ciripesc încet – se-nchină.
Doi corbi din aripe grăbesc
Și vin să mâie-n sat pe noapte,
Iar cântecele lor trezesc
Singurătățile-nghețate.
Un brad se scutură, și curg
Iernatecele-i flori, puzderii –
Coboară gându-mi în amurg,
S-afundă-n lumile durerii.
*
Așa era când ea s-a dus!
Același vânt și frig afară –
Și soarele-i tot la apus,
Numai durerea-i mai amară.
Și, dus pe urma unui gând,
Un glas iubit parcă mă cheamă –
Și parcă văd cum fluturând
Se pierde-n zare o năframă.
Și nu știu cum – parcă mă sting,
Înmărmuresc în loc, departe.
Iar în târziu simt că plâng:
O, unde ești? În care parte?
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea și singurătatea resimțite în urma unei despărțiri. Natura personificată amplifică starea de tristețe, iar amintirea persoanei pierdute adâncește sentimentul de gol interior.