Din nou revăd pădurea în care împreună
Cu tine rătăcit-am în nopțile cu lună
Și banca solitară pierdută-n flori albastre
Pe care-ades statu-am strângându-ne de mână
Uimiți de sfânta vrajă a fericirii noastre.
Azi dragostea ne-i moartă, și banca-i părăsită,
De vântu’ rece-al toamnei pădurea-i desfrunzită
Copacii-și clatin vârful și crângile își frâng
Și eu și ea-mbrăca-vom de-acum haina cernită
Pădurea-și plânge frunza și eu dragostea mi-o plâng.
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul și durerea provocate de pierderea unei iubiri. Naratorul rememorează momentele fericite petrecute în trecut, contrastând cu prezentul marcat de singurătate și de moartea sentimentelor. Natura devine un simbol al acestei pierderi, reflectând starea interioară a personajului.