Tu, care-mi intri-n casă cu toamna fumurie,
Cu ziua ce se duce
Şi noaptea ce-o să vie,
În casa mea fii binevenită.
Iată-mi casa!
Întoarce doar butonul electric din perete
Şi-mprieteneşte-ţi ochii cu tot ce poţi vedea,
Căci casa mea e-ntreagă, de-acum, şi casa ta.
Fii prietenă şi soră cu hall-ul şi terasa,
Cu treptele ce urcă sub rustice covoare
Spre sala de mâncare
Şi-odaia de culcare,
Cu sfinţii din icoane şi morţii din portrete,
Cu câinele, ce-ţi linge manşonul de astrahan,
Şi cu pisica albă, ce toarce pe divan.
Opreşte-ţi apoi ochii pe frunzele de laur
În care se-ncadrează, sanctificând decorul,
Patronii mei – Triunghiul.
Iar pe comoda veche priveşte-i cum stau gata
Să-şi părăsească parcă, de bucurie, rama,
Un domn cu ochii-albaştri şi bucle brune:
Tata!
Şi-o doamnă cu ochi negri şi bucle blonde:
Mama!
Tu, care-mi intri-n casă cu toamna fumurie,
Cu basmele bunicii
Şi „Faptele diverse”,
În casa mea fii binevenită,
Pentru mine
Şi pentru-aceste chipuri, de praf şi vremuri şterse,
Ce te privesc din rame cu-aceeaşi duioşie
Ca-n zilele când, toamna, soseam şi eu cu tine.
Sensul versurilor
Piesa este o invitație într-o casă plină de amintiri și legături familiale. Vizitatorul este întâmpinat cu căldură, iar casa devine un spațiu comun, împărțit cu cei vii și cu portretele celor dragi, evocând un sentiment profund de nostalgie și apartenență.