Pe mare-n asfințit,
Și vântul
Îmi poartă barca pe cărarea
Pe care soarele și marea
Se-mbrățișează cu pământul!
Din larg,
Ca niște mici fragmente
Desprinse din albastrul infinit,
Înamoratele sirene
Apar cu gesturi indecente
Și-n cinstea mea încep să-noate
Pe spate,
Cu câte-un far aprins sub gene,
Ce-mi luminează-n asfințit
Temutul semn de întrebare
Cu care marea m-a-nfrățit!
Iar eu –
Pornit în căutarea
Frumosului din suflet
Și din rime –
Un vagabond pe care marea
M-a scos de păr din adâncime,
M-avânt din nou în infinit!
Și convertit
De dragul unei simple jucării,
M-agăț cu mâinile de astrul
Ce ca un pescăruș rănit
Își moaie aripa-n albastrul
Crepuscularei agonii!
Sensul versurilor
Piesa descrie o călătorie melancolică pe mare la asfințit, în căutarea frumosului interior. Personajul se simte legat de mare și de misterele ei, reflectând asupra efemerității și a frumuseții vieții.