Sirenele pe luciul mării calme,
Când seara-și plânge veșnica-i durere,
Plutesc ușor spre zarea-ndoliată –
Gigantici fulgi desprinși din alte sfere.
Plutesc ușor, și-n părul lor de zâne,
Ce le-nveșmântă-n haină de mătasă,
Își joacă luna stinsele-i reflexe
Și-n ochii lor tot farmecul își lasă.
Apoi pe stânci blănite-n spumă albă
Șoptesc târziu, cu drag înlănțuite,
Și fragede cântări spre cerul nopții
Înalță-n taina firei adormite.
Și cântul lor trezește marea-ntinsă,
Când spre-nălțimi eterice se stinge,
Căci plâng pe țărm pădurile virgine
Și plânge valul ce de val se-atinge.
Și cântul lor răscoală firea-ntreagă,
Cufundă mari corăbii în abisuri,
Corăbii ce porniseră în larguri
Cu pomi de aur și grădini de visuri.
Distruge tot, și tristele catarguri
Plutesc mai merge ca pe ceruri norii..
.. Și-atunci, privind spre stâncile vrăjite,
Se duc atrași spre-adâncuri călătorii..
Sensul versurilor
Piesa descrie sirenele și efectul lor asupra mării și a călătorilor. Cântecul lor aduce atât frumusețe, cât și distrugere, atrăgând corăbiile spre adâncuri.