Prea repede-au crescut frunzele de castan,
Prea vertiginos rândunelele au venit spre noi.
Nu mai suntem de mult cei de-un an
Şi vrând-nevrând ne agăţăm de-al morţii convoi.
Am surâs – şi a trecut o clipă cât o eternitate,
Am scris un rând – şi vreme s-a prăbuşit peste foaia mirată.
Resemnaţi, ascultăm metronomul inimii cum bate.
Singurătatea haotică ne încercuieşte turburată.
Unde să ancorăm?
Doamne, întinde-ne crucea suferinţei tale,
S-o sărutăm şi să plângem pe trunchiul ei neprihănit.
Totul pluteşte în haos, în paragini, în vis,
Numai Tu eşti singurul sens al existenţei fatale.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de efemeritate, singurătate și căutarea unui sens într-o lume haotică. Vorbitorul se agață de credință ca ultimă ancoră în fața morții și a incertitudinii.