Ion Caraion – Urbanism

În dimineața aceea ai stat ca un hoit la picioarele mele,
palmele făceau semne prin aer, departe
și viața mi s-a părut bătrână –
poate din cauza oamenilor de pe trotuarul celălalt.
Într-adevăr, pietrele înalte, tăcând, își continuau singure călătoria, era o trecere modestă, fără însemnătate, care nu mai corespundea nicăieri.
Pe urmă lumini, ieșeau de pretutindeni lumini; un râs schimonosit a împotmolit zidurile și te-ai târât printre străzi, ca să-mi arăți ugerele pământului supt, vărsat ca un reproș al propriei lor tristeți.
Undeva se făcuse tăcere.
Mi-ai spus:
probabil că începem să fim noi înșine
Am înțeles că se apropie seara,
lumea năvălea spre cartiere tăcută,
poate de douăzeci de ani erai tot așa de bolnav ca un sfârșit
de artă poetică și tot așa de important ca sinceritatea electricității de o mie de volți.
N-am vrut să știu dacă fuseseși vreodată tânăr,
semănai cu toate amintirile mele
și amintirile mele aveau ceva stativ, învechit
în care nu mă mai interesa nimic din ce-mi aparținuse.
M-am uitat în jurul nostru fără răutate,
am văzut costumul de lucru al abatoarelor moderne
am văzut procesiuni religioase,
care începeau cu civilizația cerealelor, cu umilința uzinelor
și te-am aplaudat din biblioteca liberă a parcului
oraș cu milioane de căi vapori;
etajele tale puteau fi niște bune animale domestice –
automobilele rare, care treceau acum pe partea cealaltă,
păreau să înțeleagă acest lucru și se uitau râzând.
Seara s-a făcut din ce în ce mai puternică,
tu stăteai ca un hoit la picioarele mele
– încolo totul era firesc,
până și numărul de ordine al grădinii botanice,
cusut pe o tablă afară.
Trebuia să omagiem diferențele dintre noi
ca să ajungem în domeniul științei colective de la stânga
inimii, dar în ziua aceea ai înțeles pentru prima dată cum se poate îmbătrâni dincolo de parcuri și dincolo
de electrotehnică, în sfârșit, din toate punctele de vedere
Atunci ne-am despărțit pentru o nouă dimensiune, trecusem de temperatura fără metraj a iubirii de mult și, nu știu de ce, am fost mulțumit că era 6 și 9 minute.
În oraș se-auzeau ca-ntr-o călătorie târnăcoapele: săpau