Credea numai în amintire
Găsea oamenii de plumb și-i făcea de aur
Descoperea flori sub câte-o pecingine
Și n-a vorbit niciodată cu nimeni
Fără ca să spună ceva fiecăruia
Nu i se părea – deși-s răi oamenii
Te pizmuie din nimic toată –
Să fi mai auzit până atunci
Ori să-i fi rămas
Dintr-o carte, dintr-un dialog
Sau din cine știe ce amintire decolorată.
Mai târziu și-au dat seama:
Tot ce spunea el era adevărat
Iar adevărul
(Ce vinovați erau ei?)
Murise înaintea, cu mult înaintea
Lor și-a părinților părinților lor
Așa că l-au crezut zeu
(Fărâmița uitarea prefăcând-o-n abur)
Fiindcă într-adevăr înviase din morți
Nu mă speriați decât cu bunătatea
Le spunea
Și ei n-aveau cu ce să-l sperie
Viu, în ocean
La monștri și zâne,
Tot adevărul rămâne
Ultimul ban.
Ceva de mult
Putred: o roată
Care veșnic se-nvârte și-ntinerește.
Și-a aruncat-o ca pe un pește etc…
Sensul versurilor
Piesa explorează tema adevărului pierdut și a modului în care oamenii percep realitatea. Un personaj, văzut inițial ca un profet, revelează un adevăr uitat, dar este înțeles greșit și divinizat. Metafora roții sugerează ciclicitatea și perisabilitatea adevărului.