Ion Caraion – Edward Edward

De ce-ți sângeră sabia și-atât de urât,
Edward, Edward,
pică sângele din ea? Oare cât
de trist și de ce ești azi așa mut, O!?
O! șoimul cel sprinten mi l-am omorât,
mamă, mamă;
O! șoimul cel drag mi-am ucis, doar atât
și nu mai am altul, atât am avut, O!.
Sângele șoimului tău niciodat′;
Edward, Edward,
n-a fost de un roșu așa de-nnorat,
băiatul meu drag, ascultă ce-ți spun, O!.
O, mi-am ucis armăsarul meu roib înspicat,
mamă, mamă,
armăsarul cel roib înspicat l-am tăiat,
ce-atât de frumos era și de bun, O!.
Dimpotrivă, bătrân ți-era armăsarul,
Edward, Edward,
iar grajdul ți-i plin, nu-i duce amarul,
ci spune-mi ce poate să fie cu tine, O!.
O! Pe tatăl meu, orbul, l-am ucis ca tâlharul,
mamă, mamă,
pe tatăl meu însumi l-am ucis ca tâlharul,
vai mie și jale că pământul mă ține, O!.
Și ca să-ți răscumperi păcatul greu, oare
Edward, Edward,
oare la care pedeapsă sub soare,
fiul meu scump te-ai gândit, O!.
Spre corabie pașii mi-ndrept și spre mare,
mamă, mamă;
pașii spre mare mi-i duc să mă care
mările-n larguri ca pe-un urgisit, O!.
De turnuri și casă, de-averea întreagă,
Edward, Edward,
ce-atât de arătoase-s, o! ce-o să se-aleagă?
de-avutul tău tot, O!.
O! Le las putrezirii, vreau doagă cu doagă,
mamă, mamă,
în urmă-mi să cadă, să crească pârloagă,
aici niciodată să mai vin n-am să pot, O!.
La prunci și nevastă, vreun capăt de ață,
Edward, Edward,
nimic nu le lași, decât lună și ceață,
când pleci peste mări și cutreieri holtei, O!.
O! Lumea întreagă – să cerșească în viață
mamă, mamă,
le las lumea întreagă – (cine-o știe, învață!),
căci n-au să-i mai vadă nicicând ochii mei, O!.
Și mumă-ti scumpe, ia spune-mi, pe lume,
Edward, Edward,
ce-i lași tu scumpei tale inimi și mume,
vorbește-mi acum, fiule iubit, O!.
O! Blestemul iadului ca pe-o smoală în spume
mamă, mamă;
să-l porți după mine de-a pururi pe lume
că-așa m-ai sfătuit, O!