Ion Caraion – Colind – Șapte

Iată noapte, iată nori,
Iată veste care bate
În ferestre nestemate.
Gazde bune, tați, feciori,
Voi primiți colindători
Cu lumină și cu flori,
Cu credință și poveste.
Doamne, vino la ferestre!
Vino, lin, la geam și prune,
În sălașu-acest minune,
Doamne sfinte, Doamne bune;
Pe obraz, pe grai, pe casă
Lasă liniști mari și lasă
Desmierdări de-aromă-aleasă
Și lumină-n căni pe masă
Și-n copii cer de mătasă,
Ochi de zări și zare deasă
Când surâd și când se-ndeasă
Lângă Pomul de Crăciun
Lângă moșii care spun
Cum înoată prin nămeți
Ca să vină cu musteți
Și cu daruri sumedenii
La-ndemâna lor pitică –
Lacomă de mirodenii,
Repede ca o furnică.
Lerui, florilor de gheață!
Și pe inima de ceață
Pune murmur, pune viață,
Fă în lume dimineață
Doamne, orgă de verdeață!
De verdeață ne-ncepută,
Cugete al tuturor,
Care pleci cum pleacă-un nor,
Care vii cum vine-o plută.
Îngeri de polei ridică
De pe lume o tunică
De funingini, de moloaze.
Voi miresme și voi roze,
La Copilul Sfânt ce vine,
Așterneți-i cergi senine –
Cergă nouă
Toarsă-n două,
Țundră groasă-n
Cântec toarsă,
Crengi de zadă
Să nu-l radă
Zări bălaie
Să nu-l ploaie
Și-ntindeți-i mările
Și-nălțați-i scările
Și-i tot duceți zările
Hăt! cât mai departe….
Prunc fără moarte,
Prunc făr′ hotare,
Din mare în mare,
Din munte în munte,
Durează-ne punte
Azvârle oglindă
Ca pădurea în ghindă.
Și ne urează
Inimă trează,
An sănătos
Izvoare-oglindind pe Christos,
Putere, și aripi, și-adânci
Vise ca șoimii pe stânci.
Lerui-ler, o, brad frumos!
Brad frumos și brad candoare,
Care tremuri peste țânci,
Care-mbeți cu sărbătoare…