Cu-omenirea după ea,
Albă stea
Călătorea
Și-a oprit la Bethleem
– Doamne, parcă Te vedem!.
Paiele-s de ger și gheață.
Se năștea în staul viață.
– Doamne, parcă bați din față!.
Gros omăt ca lânurile,
Vântu-nfoaie fânurile.
– Doamne-ntinde mânurile!.
Mânurilor Tale,
Sacre, ideale,
– Doamne, fă-le cale!.
Fă-le cale să se ducă
Pe sub cerul mut, nălucă.
– Doamne, nu-i tâmpla uitucă….
Șuiere vântu-n urechi,
Ba răzlețe, ba perechi,
Colindăm, colinde vechi.
Întunericul mănâncă
Piatră și se face stâncă.
– Doamne, câtă iesle-adâncă!.
Vântul fluieră prin foi.
Ne-amintim de ei, de noi…
– Doamne, suntem amândoi!.
Eu cu Tine. Singuri. Ger.
Trece, fără pași, prin cer
Fiu-umilului dulgher.
I-am făcut un semn cu mâna
Tu L-așteaptă la fântâna
Unde e-nhumată zâna.
Când s-o coborî să-L iei
În minciocul cu polei
Și-o să fim pe lume trei.
Și-o să ne clădim colibă
Hăt, în nori, că n-o fi fi hibă,
Pe-o aripă ce se-mbibă
De risipă și fioruri….
Dormi în pace, după storuri,
Prunc de sacre chihlimbare!
Nani! Nani! Va fi soare…
Sensul versurilor
Piesa descrie nașterea lui Iisus într-un staul sărac, în mijlocul iernii, și exprimă o legătură profundă și personală cu divinitatea. Vorbitorul se simte singur, dar însoțit de Dumnezeu, și anticipează un viitor luminos și spiritual.