Ion Caraion – A Priponit Prostia

A priponit prostia de stâlpul mare-al porții.
Din blid și din găleată îi dă ca să mănânce.
Pe prispă-ntr-o tipsie pițigăie toți morții,
când petele din templul țarinii fără sânge.
Își potcovește vocea pe zi de nouă ori
și tot îi mai rămâne nevoie de potcoave.
Ca într-o bortă-n gușă-i ori șerpi se ouă ori
se ouă răzbunarea scornirilor de snoave.
Întreg și de-a-n picioare, vorbind, se descompune.
În tigvă are paie și-n gură are plumb
și-i cade câte-o prună la fiecare vorbă.
Un terci, un mleant, o zeamă, un șanț, un maț, o ciorbă.
Scuipatul, sâsâiacul, pelticul, gângăvilă
în fiecare urbe își are câte-o vilă.
„Or să-i găsească leșul în care dintre ele? ”
– puhoi de mogâldețe, norodul numai piele
și os trimis la muncă, se-ntreabă zi și noapte..
A priponit prostia și-o mulge să dea lapte.