Sunt numai o verigă din marea-ndoire,
Frăgilă, unitatea-mi e pieritoare; dar
Un roi de existențe din moartea mea răsar,
Și-adevăratul nume ce port e: Unduire.
Deci, arcuit sub timpuri, desfășur lung țesut
De la plăpândă iarbă la fruntea gânditoare,
Și blondul șir de forme, urcând din soare-n soare,
În largul vieții revarsă un trecut.
Din călătoarea undă, din apele eterne,
Îmi însușesc veșmântul acelor care mor,
Și înnoit și ager alerg – subtil fior –
Prin săli orgolioase ori umede caverne….
Și astfel, în pământuri croindu-mi vaste porți
Spre ritmuri necuprinse de minte vreodată,
Aduc Înaltei Cumpeni povara mea, bogată
De-atâtea existențe și tot atâtea morți.
Sensul versurilor
Piesa explorează ciclul vieții și al morții, sugerând că moartea individuală duce la apariția de noi forme de existență. Eul liric se identifică cu unduirea, un simbol al transformării continue și al legăturii dintre trecut și prezent.