Hipnotizat de-adânca și limpedea lumină
A bolților destinse deasupra lui, ar vrea
Să sfărâme zenitul, și, -nebunit, să bea,
Prin mii de crengi crispate, licoarea opalina.
Nici valurile nopții, nici umeda perdea
De nouri nu-i gonește imaginea senină:
De-un strălucit albastru viziunea lui e plină,
Oricât de multe neguri în juru-i vor cădea.
Dar când augusta toamnă din nou îl înfășoară
În tonuri de crepuscul, când toamna prinde iară
Sub casa lui de frunze un rod îmbelșugat,
Atunci, intrând în simpla, obșteasca armonie
Cu tot ce-l limitează și-l leagă împăcat,
În toamna lui, copacul se-nclină către glie.
Sensul versurilor
Piesa descrie un copac contemplând cerul și lumina, dar care, în cele din urmă, se împacă cu ciclul natural al vieții și se întoarce la pământ în timpul toamnei. Este o metaforă pentru acceptarea limitărilor și găsirea armoniei în cadrul acestora.