Ioanid Romanescu – Trăiască Poezia și Marii Ei Visători

Al dracului am fost, cu patimă în toate,
– viața mea a curs întâmplătoare –
atâtea drumuri am avut în față,
dar am ales mereu câte-o cărare.
N-am ascultat de nimeni niciodată,
n-am calculat nimic – și nu e bine –
ce pacoste de om voi fi fiind? Și încă
nu-mi vine-n pământ să intru de rușine.
Am buimăcit cuvintele, de-a hoarța
le văd cum singure își taie
o cale – parcă sunt bețivi întârziați
ce-și vor lua femeia la bătaie.
Iubirea am pierdut-o, azi câte o străină
îmi pare mai frumoasă decât un câmp de flori –
și nu sunt fericit, însă îmi spun în gând:
trăiască poezia și marii visători!
Lacom eram cândva de a avea în preajmă
prieteni de oriunde – aveam ce să le spun –
adesea la petreceri trompeta mea de aur
ca o femeie goală se clătina prin fum.
Oglinzile prin holuri mă-ntâmpinau mai strâmbe,
copii mă porecleau în gura mare –
astfel treceam: nepăsător, aiurea
spre steaua mea, bizar strălucitoare.
Azi mă feresc din calea celor dragi –
nervoase, în răspăr mi-s replicile toate,
mersul mi-a devenit ca al felinelor
ce se retrag să moară singure departe.
Am încercat suprema renunțare,
dar moartea e perfidă și nu din vis ne fură –
mai bine, deci, să ard până la capăt
decât să port cenușa cuvintelor pe gură.
Al dracului am fost, cu patimă în toate,
greșind fundamental de-atâtea ori
– și totuși printre fericiți mă număr –
trăiască poezia și marii visători!