Regăsirea celor două lumi.
Mă-ntorc la tine, Doamne,
de câte ori îmi termin treburile prin lume,
te recunosc după nimic şi după nume
că tu eşti singura structură care
din infinitul meu nemărginit apare
atuncea când o chem.
Mă întorc la tine purtat de suflet
şi de ceva, ce tu ai lăsat în mine,
în mintea mea, un fel de interfon
te sun la numărul din Infinit
îţi las mesaje scrise pe Zenit
căci Tu nu îmi răspunzi la telefon.
Ce număr am format? Ce cod am pus?
Pe care stele am apăsat din cele ce-au apus?
Pe întâia stea care a murit pe cruce am zis
că-i potrivit să apăs, să ies din paradisul trupului
şi să mă conectez la lumea Ta
că aici, în mine-i capăt de reţea,
un fel de fundătură în care liniile au căzut;
sunt vechi şi-ntreţinute cu iluzii
vai, blestematele acelea de confuzii
ce numere au creat.
Mă întorc la Tine cu întârziere
din timpul pe care l-am petrecut împreună;
de ce mă suni, Doamne, atât de târziu,
de ce nu m-ai sunat acum o veşnicie
în care suflet ai lăsat mesaje
ca-ntr-o cutie goală, în ce pustie inimă ai bătut
pe cine-n viaţă ai ţinut cu telefonu-nchis,
de ce, de-abia acuma ai decis
să facem legătura între Pământ şi Cer?
Sensul versurilor
Piesa exprimă o căutare spirituală profundă și o dorință de reconectare cu divinitatea. Vorbitorul se întoarce la Dumnezeu după experiențe lumești, căutând o legătură, dar se confruntă cu un sentiment de distanță și tăcere divină. Piesa explorează frustrarea și întrebările legate de această lipsă de răspuns, dar și speranța unei viitoare conexiuni între Pământ și Cer.