Nepăsător la suflet când mă uit.
A sufletelor zbatere și umbră
mi-e inutil de mare nepăsare
printre adormite mătci prin care ce umblă,
cu morții și cu viii în spinare.
Nu sunt subtile forme de-amânare
stările de care suferă lumina,
din cugete căzând precum senina, înfrângere,
pe malul întunericului totuși cad
obscure plănuiri din vechiul vad.
Sunt prea răsfrânte cercurile-n jur
prin echilibrul bolților căzute,
de aceea, semnul rațiunii mute
surprinsă în obscurele ei treceri,
te chinuie-n oceanu-n care seceri.
Atuncea, visul îngropat se-nchide
în copca rănilor ce nu tresare,
când în priviri se-aprinde câte o zare
lumină unui far să-i dea,
ca să îi țină Vieții de mișcare.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de nepăsare și deziluzie față de viață și suferința din jur. Vorbește despre căderea în întuneric și despre visurile îngropate, dar și despre o licărire de speranță.